Se zice că nu e nevoie de cinci ani(cifră aleasă în mod aleatoriu) să-ţi dai seama, când vine  vorba de dragostea adevarată.

Să presupunem, atunci că după cel puţin un an, realizezi asta şi că totul merge strună.

Avem acum două posibilităţi:

1. Mai mulţi ani n-ar face decât ca totul să fie mult mai bine – de cinci ori mai bine!

2. Te plictiseşti, se plictiseşte, sau vă plictisiţi.

Obs.#2. ne spune că nu există dragoste adevarată.

De ce?

Pentru că dragostea adevărată nu cunoşte plictiseala. Ea trece peste obstacole efemere ,banale şi-sau infime – lucruri cu totul şi cu totul opace sufletelor indragostiţilor!

Putem asista, fără dificultate, la paradoxul ce ia naştere aici, având ca concepte antagonice: natura dragostei şi întâmplarea ce se abate asupra-i, acestea aflându-se în relaţii de soiul: Ginere – Soacră, adică la poluri opuse, extreme.

Cum şi de unde izvorăşte atunci plictiseala şi acea hotărâre infernală, ce aduce mai degrabă cu zdrăngănitul metalic produs de un ac de siguranţă la impactul acestuia cu luciul societăţii de tip portelan:

- Hai să ne căsătorim!

- Poate facem şi-un foc în viitorul nostru şemineu! Nu doar pentru că e la modă, elegant, ori dimpotrivă: clasic. Nici măcar pentru că e romantic!! Ci ca nu cumva, doamne fereşte, să se stingă scânteia dintre noi!

Este oare acesta, noul paradox? Sau este, pur şi simplu, cel mai bătrân?